A fost odată un bătrân care avea o prăvălie ambulantă de ceai. El putea fi văzut tot timpul anului în împrejurimile pitorești ale orașului Kyoto, vechea capitală imperială a Japoniei. 

Primăvara căuta locurile cu cele mai frumoase flori, iar toamna alegea locurile cu cel mai bun frunziș; acolo își aducea ustensilele pentru prepararea ceaiului și aștepta călătorii care se bucurau de frumusețea locurilor.

Iubitorii de frumos din orașul Kyoto erau încântați de acest comerț și obișnuiau să se adune acolo unde bătrânul își așeza prăvălia. Bătrânul Vânzător de Ceai ajunsese să fie bine cunoscut în capitală.

Puțini oameni știau însă că bătrânul era un maestru Zen. De tânăr studiase învățătura Zen și vizitase maeștrii budiști de pe tot cuprinsul țării. Fiind mereu călător, nu avea posesiuni materiale, ci se devotase în întregime studiului budismului.

După ce a atins iluminarea pe calea învățăturii Zen, el și-a luat angajamentul de a studia în continuare și de a urmări elevarea sa spirituală, pentru a nu devia de la calea iluminării depline printr-o asumare prematură a autorității de maestru.

După îndelungi călătorii, maestrul s-a reîntors în locurile natale, cu scopul de a-l ajuta pe primul său învățător Zen. Când acesta a murit, maestrul a numit unul dintre discipoli să conducă așezământul spiritual în locul lui. 

Apoi a dispărut, a plecat la Kyoto, părăsind pentru totdeauna acel așezământ. La vremea aceea spunea: „Faptul că omul își duce traiul în mod corect ține de conștiința lui, nu de aparență. Nu doresc să trag foloase de pe urma călugărilor, să trăiesc pe cheltuiala altora.”

Așa că a început să vândă ceai pentru a se întreține. Obișnuia să spună în glumă oamenilor: „Sunt sărac și nu-mi pot permite să mănânc carne, sunt bătrân și nu pot satisface o nevastă. Cel mai potrivit pentru mine este să fiu vânzător de ceai.”

În cele din urmă, maestrul a ars toate lucrurile cu care preparase ceaiul și s-a retras în singurătate.

A murit în sihăstrie în anul 1763, la vârsta de opzeci și nouă de ani. 

Pe vremea când vindea ceai, bătrânul obișnuia să atârne la vedere următoarea inscripție:

„Prețul ceaiului este atâta cât îmi dai, de la o sută de lire de aur la o jumătate de para. Poți să bei și gratis, dacă așa vrei; dar nu-ți pot oferi o învoială mai bună decât aceasta.”

Când în cele din urmă și-a ars ustensilele și s-a retras, el a adresat coșului său următoarele cuvinte:

„Am fost mereu singur și sărac, fără un petec de pământ sau o sapă. Tu mi-ai fost mereu de ajutor, însoțindu-mă pe munții primăverii și de-a lungul râurilor toamnei, vânzând ceai la umbra pinilor și în crângurile de bambus. Niciodată nu mi-au lipsit banii cu care să-mi cumpăr de mâncare și am apucat să trăiesc mai mult de optzeci de ani.

Dar acum sunt atât de bătrân încât nu mai am puterea să te folosesc mai departe. Sunt aproape de sfârșitul zilelor mele, când trupul meu se va ascunde în Steaua Polară. De teamă să nu fii pângărit de mâini murdare în viitor, te recompensez cu Extazul Focului: transformându-te acum în vâlvătaia flăcărilor.

Cum pot exprima această transformare? Când văpaia se va stinge, totul va fi consumat; munții înverziți vor fi încă acolo, împodobiți ca întotdeauna cu nori albi. Te încredințez spiritului focului.”

—

Sursa: Povestiri Zen . 100 povestiri despre iluminare, selectate de Thomas Cleary, ed. Mix.

—–

Tu ce relație ai cu transformarea?