Simți că nu mai e timp. Orice ai face nu e bine și nici nu știi ce să faci cu asta. Până când să o tot ții așa, când toți ceilalți par să fie mai buni decât tine? Până când?

Ce tot se întâmplă de nu îți iese? De ce nu poți să fii și tu ca ceilalți care fac totul perfect din prima? De ce? 

Doare să îți tot pui întrebările astea. Uneori doare și să mai încerci, crezând că tot la eșec ajungi. Și încerci să o faci mai repede.

Hai o dată! Ce tot îți ia atât să îți iasă? Și nu iese. Pentru că doare. Te doare să îți tot spui asta și te doare să știi că nu poți, că nu ești suficient de bun. Ajunge să doară să fii tu.

Și lumea îți spune să ai răbdare. Să ai răbdare cu tine, că până la urmă iese, dar tu vezi că nu se întâmplă. Ajungi pe aceeași cale. Ajungi să faci greșeli. Uneori aceleași, uneori și mai multe și diferite.

Și nu mai ai răbdare, pentru că lumea nu așteaptă. Lumea te vrea cel mai bun. Și tu te vrei cel mai bun. Și pare că vine eșec după eșec și nu ai ce poveste miraculoasă să împărtășești cu ceilalți pe Facebook, ori pe Instagram.

Nu ai un succes instant să fie văzut. Și îți dorești să fii văzut.

Ai calea ta. Și da, e cu multe de sus și jos, poate chiar mai multe de jos, până când ajungi să le vezi doar pe ele.

Gândește-te acum la ce te raportezi. A cui e vocea din capul tău care spune să dai înainte, să fii perfect? A cui e vocea care spune că nu ar trebui să conteze ce simți, ci doar acțiunea?

Privește în jurul tău. Fă-o acum. Totul trăiește în ritmul lui. Natura își are ritmul ei. La fel și programul de la TV, ori păienjenii care apar prin colțurile pereților. Praful se depune în ritmul lui. Temperaturile se schimbă în ritmul lor. Florile cresc în ritmul lor. La fel și tu ai ritmul tău.

Alergătura după lucruri vine din ritmul societății. Acela e artificial. De ce îl numesc așa? Pentru că nu-i parte din tine. În momentul ăsta, e în afara ta. Ia câteva clipe, oprește-te și regăsește-ți ritmul. Chiar dacă ești la birou și citești, ori asculți asta, ori în metrou, ori acasă în pat. Oprește-te și doar respiră.

Gândurile vor veni. E normal. Asta fac gândurile. Vin și trec.

Acum închide ochii. Simte cum aerul intră și iese din corpul tău, în propriul ritm. Corpul tău îți cunoaște ritmul și la el te poți reîntoarce când te simți luat de val. 

Când nu mai ai răbdare, la el poți reveni. Intră în contact cu el. Simte-l. Vezi ce îți transmite. Poate corpul nevoia să încetinești, ori să iei o pauză. Poate are nevoie de mișcare pentru a ieși din rutină sau pentru a se dezmorți.

Apoi întoarce-te la mintea ta. Are ea nevoie de inspirație? Ori să fie hrănită cu lucruri plăcute? Știi, mintea noastră creează soluții bazându-se pe informațiile pe care noi i le dăm. Ceea ce consumăm, fie ele știri pline de panică, citate motivaționale sau scrieri ori imagini pline de compasiune. 

Aici putem alege ce îi dăm să proceseze. În timp, ea se va învăța cu gânduri care îți aduc bucurie, dacă cu asta o hrănești, la fel cum s-a învățat cu auto-pedepsirea.

Aruncă o privire în spate, la lucrurile cu care ai hrănit-o astăzi, ori ieri. Cum sunt ele? Uite-te în perspectivă. Vei găsi o cauză pentru trăirea de acum. Nu e niciodată un singur lucru, ci o combinație. Așa cum nu există o rețetă în 5 ori 10 pași pentru a te simți mai bine sau a fi mai productiv.

Poți cultiva obiceiuri, dar privește și ce e dincolo de ele. Oferă atenție stărilor tale. Intuiției. Lucrurilor care îți fac sufletul să se încălzească și chiar să se bucure. Astfel, îți faci procesul să fie al tău. Îl adaptezi, în loc să încerci să te modelezi pe tine pentru a te potrivi „rețetei”.

Viața nu e alb și negru, bine sau rău, perfect sau dezastru. E un proces. O cale. Odată ce vezi punctul în care ești ca un pas pe cale, nu doar un finish pe care îl atingi și e bine sau îl ratezi și e groaznic, vei începe să ajungi mai repede la tine, la nevoile tale reale, la abilitățile tale reale și la reușitele tale.

Te vei vedea cu alți ochi și ei vor fi ochii compasiunii. Și adu-ți aminte: nu vedem niciodată întreaga călătorie a cuiva pentru a ajunge la succes. Nu vedem greșelile, nu vedem tristețea, nu vedem ajutorul pe care l-a avut omul respectiv.

Ce putem vedea, însă, suntem noi înșine. Ne putem vedea pe noi, ne putem vedea calea și putem decide ca, moment de moment, să fim mai buni cu noi, să ne arătăm compasiunea și atenția pe care le oferim altora.

Ne putem fi nouă un prieten bun, în loc de un dușman. A trecut vremea când totul se întâmpla cu forța și cu îndârjire pură. Am văzut la câte răni se ajunge pe acel drum, la câtă tristețe și durere. Acum putem să încercăm altceva, iar acel altceva să fie compasiunea și, de ce nu, iubirea.

Am încredere în tine, suflet drag!

Iar dacă simți nevoia cuiva alături, nu ezita să îmi scrii pentru o programare. Sunt aici pentru tine.

Și nu uita, fericirea este naturală!